Radyana’s Weblog

Ce usor e sa pui etichete! De la oameni, idei, filozofii de viata, pana la carti, stiluri de muzica, de imbracaminte, gesturi. Simtim nevoia de a clasifica elementele universului nostru, simtim nevoia de ordine exterioara care sa se reflecte in starea interioara. De prea putine ori se si intampla, insa. Tindem sa ii lipsim pe cei din jurul nostru de privilegiul de a-si face cunoscute adevaratele personalitati, fiindu-ne mai usor sa ii privim de dupa masca atat de frumos colorata pe care le’o distribuim in mod inconstient. Ne credem atotcunoscatori. Si totusi, nu suntem. In realitate, suntem chiar mult mai jos pe scara infinita a evolutiei decat ar putea crede chiar si cei mai pesimisti. Suntem atat de slabi, atat de mici, atat de nestiutori, insignifianti si inofensivi in naivitatea noastra, crezand ca avem onoare, credinta si crezand ca avem vreo importanta in lume. Putem promite multe, dar putem indeplini putine. Putem promite marea cu sarea si nu putem oferi decat un pahar cu apa. Putem promite cerul cu norii si putem oferi doar o picatura de ploaie. Putem promite luna si stelele si oferi doar praful lor. Putem promite ca avem credinta intangibila, iar in urmatoarea secunda, putem pleca fara a privi in urma. Suntem atat de legati de pamant, atat de legati intre noi. Nu putem fi niciodata singuri. Cerul ne asculta, Dumnezeu ne vede, pamantul ne cheama, vazduhul ne vorbeste. Incercam sa ne desprindem de pamant, dar radacinile sunt prea adanc infipte realitatea secundei in care traim. Putem sapa pentru a ne elibera, ne putem zbate, putem lupta, dar nu avem nicio sansa. Ne afundam si mai mult, ca in nisipuri miscatoare. Fiecare zi a vietii noastre nu este decat o parte insignifianta a legendei lui Icar, pe care o reconstituim fara sa vrem. La ce bun ca am evoluat atat, daca tot nu am reusit sa inventam un lipici care sa nu fie topit de primele raze ale soarelui?