Ar trebui sa Ii multumesc in fiecare zi lui Dumnezeu. Pentru nenumarate lucruri de care, de obicei, nici nu sunt constienta. De exemplu, pentru ca am o familie care ma iubeste. Pentru ca am prieteni adevarati. Pentru ca am viata personala. Pentru ca nu sunt egocentrista. Pentru ca nu sunt bolnava din nastere. Pentru ca nu sunt diforma. Pentru ca nu sunt naiva. Pentru ca nu sunt retardata, pentru ca nu sunt (total) dezorganizata, pentru ca nu sunt proasta, pitipoanca, inconstienta, handicapata, pentru ca am respect de sine si mai ales pentru ca stiu unde sa ma opresc. Ar trebui. Dar nu o fac. Niciodata. Nu sunt cine stie ce credincioasa, ma dedic credintei poate mult mai putin decat ar trebui. Nu cunosc decat partea teoretica a ei, cu toate ca spiritualitatea nu se poate exprima in cuvinte si scheme pe tabla, la ora de religie. Nu cred ca ar trebui sa fim fortati sa invatam rugaciuni. Suntem, totusi, contrar anumitor pareri, in deplinatatea facultatilor mintale si putem alege prin prisma propriei constiinte. In momentul in care te simti constrans sa crezi, sa te rogi, sa ii dai cersetorului de la capatul podului (cel mai probabil, un alcoolic care o face pe handicapatul in lipsa de bani de tuica) ultimii bani, unde-i liberul arbitru? In pauza de masa?
Of, fir-ar sa fie, am inceput sa scriu intr-un moment de spiritualitate si am terminat (din nou) prin a ma certa cu peretii. Deficienta profesionala. Sau nu.
