O gâză

Mai văzusem “O gâză” interpertată de Horaţiu Mălăele cu ceva timp în urmă şi m-a impresionat. Nu ştiu de ce. În orice caz, m-am hotărât să o ascult din nou şi să o scriu. În afară de prima parte, pe care am sărit-o, pentru că mă dureau degetele, deşi are şi ea importanţa sa în perceperea sensului, care m-a interesat mai puţin. Interesantă mi se pare linia ideilor, ascendentă şi apoi descendentă într-un ritm ameţitor. Anyway, enjoy.

Observ o gâză. Urcă pe tulpină. O gâză cât un bob de mei. Adică nici cât un vârf de ac. Ce ac? Mai mică. Mă aplec spre ea, o iau cu un fir de iarba, încet, uşor. Încet, să nu se piardă. E-n mâna mea. Mă gâdilă în palmă. Nu râd, c-o sperii. Sunt o fire calmă. Mai bine o pun aici, pe-o pietricică. De fapt, nici nu prea e atât de mică. Nici nu e gâză. E…un gândăcel. Dacă mă uit şi mai atent la el, e chiar gândac în lege. Cât o nucă. Să-l iau…nu-l iau. Mai ştii cum mă apucă? Parcă e o broască. Bine că nu sare. E…cât un pepene. Ba nu, ceva mai mare. Da…nici atât de mare. Doar cât un viţel, puţin mai gras. Un bou, ceva. La fel, l-aş mângâia uşor pe cap, dar nu-l ajung, că e cât un dulap. Ce zic dulap; tractor, vapor, balaur, are şi colţi, şi coadă: brontozaur. Când calcă, se cutremură pământul, iar când respiră, simt că mă ia vântul. Dar eu stau bine înfipt, puternic, stâncă, sunt sănătos şi sunt chiar tânăr încă, am bicepşii de fier şi tricepşii, şi ceilalţi muşchi la fel, căci monstrul ăsta nu-i la o adică…decât o gâză cât un vârf de ac, mai mică. E-n mâna mea, mă gâdilă în palmă. Nu râd, c-o sperii. Sunt o fire calmă.

Nu pricep şi pace!

Am chef de scris. Şi pentru că nu vreau să îmi scriu mie, o să vă scriu vouă. Vouă, cei care daţi click pe statusul meu doar din curiozitate sau din obişnuinţă, vouă, cei care căutaţi pe google (site de a cărui utilitate aveţi mai mult sau mai puţin habar) diferite chestii de care pomenesc şi eu în aberaţiile mele şi aveţi curiozitatea să vedeţi ‘ce-o mai vrea şi asta’, vouă, care observaţi pe haicinci link-ul şi îl accesaţi, sau vouă, preferaţii mei, puţini dar de încredere(încep cumva să mă repet?!), care îmi citiţi cu conştiinciozitate blogul fără să vă îndemn eu şi care mă bateţi la cap mă stresaţi îmi reproşaţi că scriu prea rar. Aşadar, vouă vă scriu, şi tot vouă vă confesez, cu riscul de a vă pierde ca şi cititori, că subiecte – nema. Bineînţeles, aş putea scrie despre încălzirea globală, despre valorile societăţii actuale în contrast cu cele ale secolului trecut, despre simbolistica elementelor primordiale in viaţa fiecăruia dintre noi, dar atunci, majoritatea în mod sigur aţi ieşi mâncând pământul tastatura, dacă mă pot exprima aşa. (Pentru că nu ştiu dacă v-am mai spus, dar eu iubesc piţipoancele şi cocalarii, deci încerc din răsputeri să mă încadrez în sfera lor de interes. Şi, nu ştiu din ce motive, tind să cred că încălzirea globală nu se află printre obiectele de interes ale acestor binecunoscute categorii. ) Aşa că mai bine scriu despre o întâmplare aparent banală care mi-a dat subiect de gândire ieri.
Ca orice fete care se respectă, am mers ieri, vineri, după şcoală, în Mall, în vederea singurului scop nobil pe care îl aveam în minte atunci: să mâncăm. Acolo, nimic neobişnuit. Până la un punct. Primesc un ghiont care îmi atrage atenţia asupra unui… uhm… să-i spunem… cavaler?! Da, cavaler ar merge. Ar merge pentru că ceva din privirea sa de bivol dezorientat îmi aducea aminte întrucâtva de un Don Juan al secolului XXI. Un Don Juan cu barbă subţire pe linia maxilarului, cu pălărie de gigolo (pe care, evident, nu şi-a dat-o jos din cap cât timp şi-a ingurgitat mâncarea mongoleză), cu haină de blană stil Fizz, doar că puţin mai feminină, cu pantaloni mulaţi în carouri şi cămaşă introdusă ostentativ în ei, şi bineînţeles, ca şi element distinctiv (pentru că, după cum probabil vă şi imaginaţi, în faţă la Mc era plin de viţei cu pălării în cap) cu un ceas de toată frumuseţea (sau nu) purtat la vedere, astfel încât să îl vadă tot prostul de la un kilometru distanţă. În orice caz, un ceas care ar echivala, în Românica noastră dragă, cu multişoare salarii medii pe economie. Dacă ar fi doar atât, aş fi găsit, cu toată lipsa mea de inspiraţie, un alt subiect pe seama căruia să scriu. Elementul care m-a frapat a fost atitudinea. Nu, nu e ce credeţi, nu era cu nasul pe sus, nu râdea zgomotos, nu făcea poze de sus cu prietena, nu îşi număra banii în public, nu, nimic (sau aproape nimic) din atitudinea de cocalar tipic, ba chiar s-a dus şi a stat la rând să îşi comande mâncarea, lăsându-şi prietenul să se joace cu iPhone-ul, i-a oferit locul viţeluşei inofensive şi neştiutoare ce era, probabil, prietena lui, în fine, dacă înfăţişarea nu i-ar fi fost atât de breathtaking, ar fi putut fi catalogat drept un „tânăr educat”, după standardele generaţiilor anterioare. Contradicţie totală între interior şi exterior. Eu ştiam că, într-un fel sau altul, ar trebui să existe o concordanta între cele două planuri. Cei care se îmbracă precum cocalarii au atitudini de cocalari, iar persoanele de bun-simţ se îmbracă în spiritul aceluiaşi bun-simţ. Ei bine, teoriile mi-au fost date peste cap. Puţin. Există şi excepţii de la regulă, probabil. Sau poate că, totuşi, pierduse un pariu. Poate că de obicei se îmbracă mai puţin ridicol şi am avut nenorocul de a-l vedea înfăptuindu-şi pedeapsa. Sau poate că noţiunea ridicolului, la mine, este alterată, iar înfăţişarea lui era foarte firească. Alegeţi voi.

Later edit: Se pare ca a doua varianta era cea corecta. Zilele trecute l-am vazut din nou pe domnisor, tot in Mall, imbracat in acelasi stil inconfundabil. Nu mai avem scapare. Ne cocalarizam incetul cu incetul. Trist.

Chef de ras cu lacrimi?

Eu dau si Mondenii, si Carcotasii, si Divertis, si Vacanta Mare, si Trasniti in Nato pe un umor de calitate. Dar hei…cine zice ca romanii nu sunt in stare?

O seara placuta in fata televizorului

Vacanta. Dorm la pranz. Mult. Foarte mult. Ma trezesc din somnul de pranz. Casc. Mult. Ma intind. Foarte mult. Bajbai dupa telecomanda. O gasesc. Casc din nou. Apas un buton. Televizorul nu se deschide. De ce nu se deschide televizorul? Apas iarasi un buton. Tot nu se deschide. Incep sa apas ca disperata pe toate butoanele. Televizorul tace. De ce taci? Ma uit la el si observ cu stupoare ca beculetul rosu nu e aprins. Ma tarasc, cand in patru labe, cand in doua picioare ce nu ar trece in o suta de ani testul de alcoolemie, spre televizor, si apas pe buton. Televizorul se deschide. Aleluia. Acum ma pot intoarce linistita in pat. Schimb programele. O iau de pe Tvr1. O telenovela in portugheza. Mai departe. Prima, reclama. Pe Euforia, o emisiune din alea copiate dupa emisiunile de pe Mtv. Ajung pe ProTV. Happy Hour. “Merge”, ma gandesc. Las telecomanda din mana. Maruta zice ca invitata este faimoasa, multiubitul idol al pitzipoancelor cu aspiratii inalte, cea care detine numele cu cea mai frumoasa cacofonie din showbiz-ul romanesc, cea mai cea si mai cea, “Ah, ce bine ca vaza imi acoperea fata!”, Hormonica Columbeanu. Iau repede telecomanda in mana si schimb. Ajung pe Acasa. Povestiri Adevarate. Subiectul permanent, Nikita. Sau Nichita. Sau cum si’o mai scrie ea numele. De-acu frate, alta elefantica mica si dragalasa, cu un nume destul de normal, pe care bineinteles ca nu il cunoaste nimeni. Numele de scena face diferenta: Savarina! Stiu, suna pervers. Pentru mine oricum nu face nicio diferenta. Ei, si din cate au procesat motorasele mele incetinite de criza financiara, aceasta micuta si draguta Savarina, de meserie boxeuza…boxeara..boxeritza…(cum Dumnezeu le zice fetelor care boxeaza?), care o mai batuse o data pe Nikita slash Nichita, credea ca a invatat-o pe subsemnata minte sa stea cumintica la ea acasa, ca s-a facut de ras destul ca a batut’o Eclerul. Amandina. Pardon, Savarina. Dar ti-ai gasit! Nikita slash Nichita a aparut peste ceva timp, aruncand in stanga si-n dreapta zvonuri cum ca ea ar fi proxeneta unor pseudovedete precum Marinela Nitu, Alina Plugaru, Sexi Braileanca, Magda Ciumac si nu-mai-stiu-cine. Atunci, pe Savarina noastra n-a mai rabdat-o frisca. S-a enervat pana la culme si chiar peste ea, si, luandu-si frumusel antrenorul de manuta (sau invers, nu avem certitudini in acest sens), a aparut la Povestiri Adevarate spunand ca ea o bate pe Nichita slash Nikita (frate, chestia asta incepe sa ma enerveze. O sa’i spun Nikki.) la orice: sah, table, fotbal, K1, tenis si toate sporturile inventate si neinventate. O singura problema ar fi: Nikki e insarcinata. Atunci Amandina, enervandu-se din cale afara, folosind cele cateva cuvinte din vocabularul ei desfrunzit, a facut o dezvaluire (ce s-a dorit a fi) socanta: pe Nikki a dezvirginat-o tat’su. Iaca, fix de asta nu puteam eu dormi noaptea. Pe bune. Ma tot intrebam: cine o fi dezvirginat-o pe elefantica? O fi folosind afrodiciace? Cu siguranta. Asadar, pe fundalul imaginilor cu senzuala Nikki- cand tavalindu-se ca o felina in calduri (caldura mare, mon’şer!) prin nisip, cand facand rugaciuni in biserica declarandu-se “foarte credincioasa” si inchinandu-se, cu microfonul la gura bineinteles, la icoana lui, citez, “Mantuitorul Sfantul Mina”, cand balanganindu-si burta imensa, fara macar un chilot gumat sau ceva care sa denote un bun simt cat de insignifiant si inofensiv, cand recitand din Eminescu featuring Nikki, cand impartasindu-ne vastele-i cunostinte in materie de poeti: Nichita Stanescu (haoleo, manca’ti’as, ăsta te-a copiat fa, iti zic io. da’ lasa ca tot tu esti unicata si stilata, sa moara familea mea.), cand pleonasmand la greu cu capul in jos intr-un carusel- Savarina ameninta, antrenorul traducea intr-un limbaj cat de cat elevat ceea ce vrea Savarina sa spuna, prezentatoarea vorbea despre “drama” prin care a trecut Nikki, iar Cristi, gagiul lui Nikki, aka taticu’  lu’ copilu’ ei, tipa la toti, ameninta ca el taie si spanzura daca nu o lasa pe Nikki a lui in pace sa-si vada de sarcina. Pana aici perfect, nimic altceva in afara de mizeriile cu care ne-au obisnuit deja aceste personaje din showbizul romanesc, pe care noi le numim “vedete”. Totusi, nu vi se pare putin…doar putin penibil sa vina Savarina, care nu e prea diferita de Nikki in privinta culturii si a bunului simt (as spune si a greutatii, dar nu vreau sa fiu rea), ca o amazoana, o protectoare a pseudovedetelor si a acestui elementar bun simt, al carui inteles ii este strain si pentru care imi tot racesc eu gura aici degeaba? Nu? Nu. Toate bune si frumoase. La sfarsit, prezentatoarea o intreaba pe Savarina daca are sa’i transmita vreun mesaj lui Nikki. Aceasta, cu zambetul ei dulce de prajitura insiropata aflata in necaz, bajbaie “s-o…bat”. Antrenorul incepe sa zambeasca cu subinteles (cacofonie fiindca asa vreau eu!) si replica, intr-un mod care mi s-a parut absolut genial: “Ea asta a invatat, asta face”, dupa care incepe iar sa ii dea inainte cu povestea aia cum ca ei vor sa apere onoarea si prestigiul vedetelor din Romanica blablabla. Deci asta era, de fapt si de drept, chintesenta problemei: Savarina era doar un element de care antrenorul se folosea pentru a-si face reclama. De ce imi suna asta atat de cunoscut? Oare pentru ca traim in Romania? Da. Dupa ce au terminat cu subiectul asta, au trecut la cazul unui copil care fusese torturat de o asistenta maternala pana cand si-a dat duhul. Infiorator, groaznic, inimaginabil, cumplit, dar cum mai poti sa iei in serios acest caz cand el este bagat in aceeasi oala cu subiecte de un prost gust dus la extrem, cum este cazul Savarinei? Mi se face scarba si schimb programul. Pe Antena 2, emisiunea “Rai da’ buni”, in care invitata era Andreea Banica. O Andreea Banica uriasa din toate punctele de vedere: insarcinata, grasa, cu parul tapat care ii facea capul sa semene cu un bostan gigant, cu boalfe, cu tenul gras si iritat. Incerca sa puna un pampers unui bebelus de jucarie. Bineinteles, cu fata la spate, cum ii sta bine unei vedete insarcinate care se respecta. In rest, glume proaste, ca ar angaja-o ca bona pe coprezentatoare (aka figuranta blonda cu forme generoase), dar ii este teama ca sotul ei s-ar putea indragosti de ea. Ahaha. Sa mori de ras, nu alta. Schimb pe toate canalele de muzica: pe unul Katy Perry (bleah), pe altul cinci tipe imbracate in toate culorile curcubeului chinuindu-se sa faca vocalize, pe altul Lady Gaga calare pe delfinul gonflabil (bleah bleah), pe Mtv “Hogan knows best” (sotia ii spune doctorului sa faca el mai intai curatire de colon sau ceva de genul asta, ca ei ii este frica fiindca tre’ sa’i bage ceva in fund si vrea sa se asigure ca nu pateste nimic, si dupa aia promite ca face si ea. doctorul se duce, face treaba, si cand iese familia plecase. ahaha. amuzant, nu?), pe altul reclama aia scarboasa la Coca Cola in care doua limbi vorbesc cu un ochi.bleaaaaah. M-am lamurit si cu muzica. Mai schimb si pe Protv, poate a plecat Hormonica. Dar ce credeti, ca se lasa ea asa usor? Acu vorbeau despre un jeleu de un metru care pornea din gura ei si ajungea in gura unuia, Antonello sau ceva de genul asta, care acu o santaja. Monicaca ii tot zicea lui Maruta, cu un ton extrem de senzual, si dandu-si, bineinteles, parul peste cap, “Hai maaai, lasa-ma in pace, mai bati mult campii cu chestiile astea?”. Intr-adevar, idoli ca ea tot sa ai. Mai rabd, zic, poate totusi are si el un invitat mai de doamne’ajuta. Ti-ai gasit. Dupa Monica, careia ii este frica sa se ridice de pe canapea fiindca “rochia e foarte scurta”, o alta invitata de onoare: Marinela Nitu! Iau telecomanda, sting televizorul, o trantesc cat colo si pun mana pe o carte. Mai bine citesc.